(Adplayers, info) Adplayers publica o interesanta trimitere la inceputurile media si jurnalismului din Romania, un serial desprins din recenta aparitie editoriala „10 teme de istoria jurnalismului”, de Marian Petcu, conferentiar la Departamentul de Antropologie culturala si comunicare, Universitatea din Bucuresti; Doctor in sociologie, autor al mai multor carti consacrate cenzurii, istoriei publicitatii, tipologiei presei, istoriei profesiei de jurnalist.

Cum a aparut radioul in Romania, cine este autorul primului manual de jurnalism de la noi (1932), cum au reusit tinerii cuzisti sa compromita un congres al presei (Cluj, 1923), ce a insemnat invatamantul ziaristic in perioada comunista si multe altele sunt prezentate cu maxima rigoare documentara. Unele studii au o evidenta dimensiune polemica – a se vedea turismul jurnalistico-politic, dar mai ales confuzia dintre jurnalism si literatura, ce a parazitat o buna parte a productiei de presa.

Aparuta la editura Ars Docendi, Universitatea Bucuresti, lucrarea „10 teme de istoria jurnalismului” este o pledoarie pentru consacrarea istoriei jurnalismului ca ramura de stiinta. Din cele 10 studii, cititorul afla numeroase informatii inedite despre evolutia profesiei de jurnalist in tara noastra, despre o importanta instanta profesionala (juriul de onoare) si activitatea sa, informatiile provenind din arhive publice si private.

 „10 teme de istoria jurnalismului” (Fragmente, I)

©Marian Petcu

Juriul de onoare, prima instanta de judecare a jurnalistilor.

Cazul Sindicatului Ziaristilor din Bucuresti

Cuvant lamuritor

In Romania au existat numeroase forme asociative ale jurnalistilor, insa doar cateva au promovat reglementari privind accesul la profesie, normele de conduita etc. Cele mai reprezentative s-au aratat preocupate de prestigiul profesiei, de modalitatile in care se poate asigura un anumit nivel de onorabilitate. Constant ingrijorat de imaginea sa, pare sa fi fost Sindicatul Ziaristilor din Bucuresti, organizatie cu prestigiu european, din care au facut parte jurnalisti performanti, dar si persoane cu un statut profesional incert (…) In acest studiu supun atentiei jurnalistilor mai multe documente inedite, ce demonstreaza ca juriul de onoare, ca for de autoreglementare, nu a ramas o simpla mentiune statutara, ci a functionat, a fost sesizat (atunci cand nu s-a autosesizat), a solicitat probe, a judecat si a administrat sanctiuni. Desigur, evocam o perioada in care jurnalismul autohton nu se maturizase indeajuns, insa avem ocazia de a vedea ce tip de abateri disciplinare apareau, cum erau relatiile dintre patronat si jurnalisti etc. Documentele fac parte din Fondul Eugen Filotti, o arhiva privata ce se afla, la data aparitiei acestei cartii, in proprietatea autorului (…)

Cazul Corneliu Moldovanu – Pamfil Seicaru

La 24 octombrie 1925, Corneliu Moldovanu, membru al SZR, director general al teatrelor si director al Teatrul National din Bucuresti, se adresa presedintelui Sindicatului C. Demetrescu, in sensul convocarii Consiliului de onoare “ca sa-mi dea satisfactia cuvenita in potriva d-lui Pamfil Seicaru, care prin ziarul Cuvantul (No. 286, 289 si 290 aci alaturate) ma acuza de necinste”. Si ataseaza trei editii ale ziarului .

Sa urmarim succesiunea faptelor. La 18 octombrie 1925, in pagina 2 a Cuvantului fusese publicat un articol amplu, semnat de Pamfil Seicaru - “Nerusinarea de la Teatrul National: Mesterul Manole de V. Eftimiu”, in care afirma ca balada Mesterul Manole “astepta un poet mare, capabil de a desprinde din creiatia primitiva sensul metafizic al simbolului [...] in loc de marele poet a venit o nerusinata haimana balcanica, spre a suplini ideatia mistica prin scamatoria de borfas, poezia prin trancaneala monotona de flecar; Victor Eftimiu a scuipat cu concursul bovin al directiei <Teatrului National> pe legenda <Mesterului Manole>. Evident concursul nu s-a marginit numai la un azil pentru o mascarada, ci la o contributie de 2.000.000 (cititi bine: de doua milioane) pentru a se inlesni o profanare. In tartacuta Corneliului Moldovanu a isbutit sa prinda in sfarsit un surogat de intelegere teatrala: spectacolul”.

Urmeaza o argumentare in registru pamfletar, privind esecul montarii, si o sentinta – “Victor Eftimiu se misca intre ciupitura si nerusinare”.

In editia din 22 octombrie 1925, la pagina 2, rubrica “Bloc-notes”, fusese publicat de Pamfil Seicaru articolul numit “Domnia Metecilor” , in care afirma despre Corneliu Moldovanu ca “daca din punct de vedere literar se cifra la zero”, se dovedise un bun gospodar al teatrului, pana intr-o zi in care “a abandonat principiile de onesta economie si a pus punga Teatrului National la dispozitia haimanalei balcanice Victor Eftimiu. Nici o norma, nici o masura, nici o decenta; notele furnitorilor se umflau ca gogosile intr-un cazan de untdelemn fierbinte (comisionul de 20 % trebuia sa fie usor de incasat) furniturile se inmulteau intr-o scandaloasa risipa, iar intendentul cumsecade Corneliu Moldovanu isi pierduse mintile”. Seicaru era furios nu numai din cauza risipei fondurilor, cat mai ales deoarece Eftimiu, fost “baiat de pravalie la magazinul de coloniale” , ajunsese sa monteze piese de teatru la National, in timp ce alti regizori valorosi fusesera ignorati.  

In editia din 23 octombrie 1925, pagina 2, tot la rubrica “Bloc-notes”, apar trei texte. 1. “Prostovanul Cornel”, in care Seicaru il acuza pe directorul teatrelor de hotie, in termenii: “… iata o reactiune multumitoare. Omul cu capul ca o aluna stricata s-a adresat justitiei. Este pentru mine un neconstestat succes caci va trebui sa infatiseze notele furniturilor [...] Corneliu, are dreptate Iancovescu, esti nebanuit de prost”. 2. “Se cauta: se cauta, platindu-se orice pret, o pasta de dinti capabila de-a atenua mirosul neplacut al gurei. Ofertele se vor adresa d-lui CORNELIU MOLDOVANU, directorul …”. 3. “S-a pierdut: s-a pierdut un berbec batran, batut. D. Corneliu Moldovanu a fost vazut legat la conovatul Teatrului National, cu o mana de pae pe jumatate rumegate, in gura. Ghicitorul primeste gratuit un volum din poeziile susnumitului pacient” .

Juriul de onoare este convocat pentru 27 octombrie, la 21.00 si tot atunci este invitat oficial si Seicaru.  La data stabilita, Pamfil Seicaru da o declaratie in fata membrilor juriului, in care arata ca este ilegitim apelul la aceasta instanta a profesiei – “ar fi in drept sa faca apel la juriul de onoare daca ar fi la mijloc o chestie de onoare profesionala, o nedreapta judecata asupra activitatii sale gazetaresti; dar aici nu a fost vorba de probitatea gazetarului Corneliu Moldovanu, care de altfel nu mai lucreaza in presa de trei ani, ci de risipa banului public. O apreciere deci asupra unui functionar public, caci pentru orice minte omeneasca un director al Teatrului National este un functionar public si nu un gazetar. Titlul si calitatea de gazetar daca nu s-au desprins de persoana dlui Corneliu Moldovanu in ziua cand a incetat sa mai lucreze la vre-un ziar, fara indoiala ca s-au despartit de domnia sa in clipa cand i s-a semnat decretul de numire ca director al Teatrului National. Ma surprinde ca [...] nu a putut sa faca aceasta demarcatie de altfel foarte simpla. Fiind vorba de activitatea unui functionar public, cum ar putea sa cerceteze Juriul sindicatului scriptele reale, nu cateva facturi sau hartiute aranjate, poate, de circumstanta? Care este sfera de autoritate si mijloacele de cercetare ale juriului de onoare ale sindicatului ziaristilor? [...] Deci indicam dlui Corneliu Moldovanu calea cea mai cuvenita situatiei sale de functionar public: o ancheta, evident a ministerului [...] Considerand ca ocolirea justitiei – singura cu puteri de investigatie - si apelul la un juriu de onoare pur profesional este o suficienta dovada de neseriozitatea plangerii dlui Corneliu Moldovanu, cer juriului sa-si decline competenta. P. Seicaru” .

In timpul audierilor, Moldovanu spune ca nu are nimic personal cu Seicaru – “am grija numelui meu, pe care l-am pastrat cat se poate mai curat” si ca nu intelege de ce acesta a publicat pasajul “din cele doua milioane lei, cate plusuri de plaivasuri pentru d. Corneliu?”. Seicaru afirma, la randul sau, ca nu are probe, dar ca “se practica procentagiul” (comisionul pentru seful unei institutii – n.n.). Prin urmare, daca altii obtin foloase din pseudolicitatii / pseudoevaluari de lucrari, se presupune ca a facut-o si C. Moldovanu…

Din procesul verbal al sedintei rezulta ca Seicaru a declarat “nu, categoric nu am pus in discutie onorabilitatea dlui Corneliu Moldovanu”, ceea ce l-a determinat pe presedintele Sindicatului sa aprecieze ca “suntem pentru o solutie impaciuitoare” si cum Seicaru sustine ca prin nici-un articol nu a avut intentia sa atinga onorabilitatea personala a lui Moldovanu, juriul, “in unanimitate socoteste incidentul inchis” si urmeaza semnaturile membrilor .

Pe scurt: Seicaru nu a avut nici-o proba materiala indubitabila a fraudelor pe care le insinua. Cat priveste absenta oricarei aluzii la onorabilitatea lui Moldovanu… ipoteza calomnioasa facea parte din formula scriiturii lui Seicaru. Este de mirare cum juriul a admis ca aceasta campanie denigratoare, nu a lezat onoarea nimanui (…).

©Marian Petcu

Mai mult in Marian Petcu